Dragoste arhitecturală
Într-o vreme
Facultatea de Litere iubea Şcoala de Arhitectură.
De sute de ani se priveau languros printre obloane
pe jumătate coborâte
de sute de ani îşi şopteau
vorbe de piatră şi var.
Erau atât de aproape
dar ştiau
că niciodată nu şi-or putea întinde
îndeajuns arcadele sculptate
cât să se poată atinge.
Apoi a fost cutremurul.
(Vreo zece mii de morţi, aşa a spus la ştiri.)
Şi atunci
cu imensă bucurie se aruncară una spre alta,
cu imens strigăt de agonie îşi contopiră cărămizile.
Coloanele de marmură scrâşniră sub îmbrăţişarea
pridvorului brâncovenesc.
Iar apoi,
când în sfârşit
vuietul cumplit a încetat
şi nu s-a mai auzit nimic,
îşi îngropară dragostea în sânge cald
şi ascultară liniştea.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
yaPer total, o poezie buna. Imi place motivul principal si cateva imagini m-au surprins placut. In special, 'vorbe de piatra si var' mi-a placut cel mai mult...
Are si niste mici lacune (dupa parerea mea) - doua-trei epitete banale, perfectul simplu... stii tu ce am vorbit mai demult.
Una peste alta, mi-a placut. Felicitari!
poetu'
*Per total, fara 'ya'... scuze:))
haha :)
mi se parea mie ca si blocul de vizavi se uita cam ciudat la al meu asta-noapte (dar asta putea sa fie si din cauza berii). Totusi, cred ca as prefera sa opteze pentru o relatie la distanta - nu sunt o fana a cutremurelor.
Lasand gluma la o parte, poezia ta m-a surprins in modul cel mai placut cu putinta. Ai in mod clar o bila alba pentru tema originala. Puteai sa traiesti si fara imagini de genul "vuietul cumplit", dar in rest mi se pare foarte bine.
Cine spunea ca prozatorii nu pot scrie poezie...?
Recomand a se citi 'Notre-Dame de Paris' (Victor Hugo), cartea a 5-a, capitolul al doilea.
Sa ne auzim cu bine,
poetu'
A remarcat cineva pana acum ca noi ne comentam intre noi? :)))
Trimiteți un comentariu