Viata mea a inceput in ziua in care am darimat prima caramida. E impropiu spus ca m-am nascut in acel moment pe care il pot nota „Ziua X” a existentei mele, insa ramane un punct de reper. In „Ziua X” m-am simtit acasa si nu pentru ca nu mai avusesem un loc concret in care sa adun acte, haine si alte necesitati care definesc o persoana in deplinatatea ei sociala, ci pentru ca incepeam sa contruiesc ceva. Totusi, mi s-a parut absurd, cum, pentru a cladi ceva nou este imposibil sa nu distrugi ceva vechi. O evolutie presupune suprimarea, daca nu chiar eliminarea unor factori „depasiti”. Tind sa cred ca asa se desfasoara, concomitent, doua procese esentiale: imbatranirea si cresterea. Nu stiu care este limita dintre acestea doua, insa momentul in care eu mi-am lasat prima amprenta pe ceva si am distrus un alt lucru pe care il facusera altii inaintea mea ramane „Ziua X”.
Era pentru mine imposibil sa imi insusesc o casa, o camera, un apartament la care nu cotizazem vreodata decat cu umplerea lui fizica. „Acasa” pentru mine fusese si „Dacia” cu care mersesem in anii ’90 la mare, si masina sport in care eram plimbata acum, dar si oricare alta camera de hotel in care dormisem vreodata. Desi, legal vorbind, eram bine impamantata in orasul natal, casa mea era cu mine. Asadar, momentul in care am pus mana pe ciocan si am lovit in peretele care s-a crapat in fata mea, clipa in care am injurat pentru ca mi s-a rupt prima unghie din cauza muncii, faza de neuitat in care, cu muschii mainilor, nelucrate, am aruncat sacul de moloz au reprezentat un inceput. Uluitor, cand am gasit o ancora pentru visele mele, am ajuns sa inteleg o serie de lucruri care zaceau confuze de multa vreme in mintea, dar mai ales in inima mea. In primul rand, m-am inteles pe mine.
Am stiut ce aveam sa imi explic si mai ales ce sa ii explic lui, o iubire adolescentina, consumata din parti, in secvente de intensitati mai mari sau mai mici. Daca i-as fi facut un grafic, eu, o rationala declarata, nu stiu daca matematica ar fi permis o functie atat de sinuoasa, franta in puncte bine plasate, la intervale neregulate. Asadar, ma puteam uita in ochii lui si sa-i reprosez calma ca imi daduse totul si in acelasi timp nimic. Poate de aceea nu vroiam nimic inapoi si totusi il absorbeam de orice amintire ramasa sau fragment de sentiment vag. Nu-l mai vedeam pe el ca o prelungire a ceea ce eu reprezentam pentru Univers, nu-l mai vedeam ca pe un suflet pereche. Nu-l mai vroiam a vedea nici ca om, pentru ca nu reusisem sa il urc pe un piedestal suficient de inalt pentru a-i uita statutul de mascul. Ca sa fie om, trebuia sa ii anulez sexul si sa ii percep fiinta. Dar inca nu eram in stare sa fac asta. E ciudat cum am simtit ruperea brusca de un „noi” visat, idealizat pana si de mintea mea. Nu-l urisem nicio clipa, pentru ca nu sunt construita sa degaj acest sentiment daca il pot numi asa, ci trecusem de la o iubire neconditionata direct la indiferenta.
....................................................................................
Asadar, important era ca mi se revelase faptul unic ca „nu il mai iubesc”. Sau cel putin asa imi placea sa numesc acea senzatie de eliberare. E usor sa negi ceva sau pe cineva care nu e prezent fizic. E normal ca prin virtutea lipsei sale, nu are niciun avocat care sa pledeze pentru cauza pe care o reprezinta. Evidenta raspunsului atunci cand conversatia este imaginata ajuta la un singur lucru: sa te minti mai bine. Pana la urma, atunci cand vorbim cu propia minte este imposibil sa nu ne dam raspunsurile pe care le asteptam. Dorim sa ne rupem de ceva? Argumentam si ne contrazicem pana cand reusim, cel putin la nivel al logisticii ca e cazul sa ne oprim:
<<“Fericirea dureaza… cat timp ai fost fericita cu el?“
O clipa, doua, da-l in masa de timp. Am fost. Nu asta conteaza.
“Nu. Viata nu dureaza o clipa.“
Dar cat dureaza o clipa?
“Unde s-a dus realista? Daca tu ajungi asa, de mine ce o sa se aleaga?“
E frumos Cismigiul pe vremea asta.
“Mda… sigur. Tu imi spui mie? E mereu frumos.“
Mi-a promis ca ma duce cu barca. Dar nu a putut ajunge.
“De cate ori l-ai refuzat tu pe el?“
O data… sau de doua ori…
“Da… exact. Dar el? De cate ori? De cate ori nu ti-a promis ca veti fi?“
Am gresit si eu.
“Doar tu? Si demnitatea ta? Bucatica aia de mandrie din tine?“
Ce conteaza cand iubesti?
“Nu vezi ca iti face rau?”
Ma face sa ma simt bine.
“E ultima oara cand vreau sa mai aud de el. I-a ajuns un an. Iar te iluzionezi?“
Dar… m-a luat de mana.
“Si altul te-ar fi putut lua. Intelege, tocmai pentru ca e pentru tine nu va fi niciodata al tau.“
Te contrazici.
“Tu esti cea contradictorie. Vorbesti cu tine insati si nici macar nu te asculti.“
Dar parca era bine cand iubeam.
“Nu. Era bine cand te iubea cineva inapoi.“
Dar ma iubeste.
“Atunci nu te iubeste la fel. Iesi din starea asta. N-ai nevoie de lei in jurul tau. Ti-ai contruit suficiente ziduri.”
Camasa lui miroase asa de frumos. Ma face sa ma simt in siguranta.
“Ai ajuns sa depinzi de un baiat? Ce s-a intamplat cu tine?“
E mai usor asa. Sa lasi pe cineva sa aiba grija de tine.
“Credeam ca ti-ai dat seama pana acum ca pentru tine nu va exista varianta usoara. Nu o meriti. Esti prea puternica.“
Nu-i corect. Pe mine de ce nu ma poate salva nimeni?
“Pentru ca nu ai nevoie.“
Bine. Si iubirea?
“O sa te descurci.“>>
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
E de apreciat că în sfârşit, se postează texte pe blog (şi o să încerc să nu fiu rău şi o să spun că totul are un început:)).
Eu nu sunt chiar ‘o dulceaţă’ în ceea ce priveşte criticile şi nu-mi stă în fire să o iau pe ocolite. Pur şi simplu spun ce cred. A nu se citi ‘caut nod în papură’. Să-i dăm drumul, deci.
Mai slab decât intenţia de a-l publica este, după părerea mea, textul propriu-zis. Vorbind despre încadrare, probabil se apropie cel mai mult de eseu, cu evidente tendinţe de memorialistică. Însă, după părerea mea, îi lipseşte logica (scheletul, dacă vreţi) unui eseu bine închegat, care este una extrem de simplă, dacă o reduci la minim - formularea ideii, problemei, temei -> dezbatere, argumente -> concluzii. Mi se pare că cele trei sunt amestecate cam des aici.
Ideea textului în sine? – foarte clişeizată. ‘Ziua X’, luând sintagma ca atare, îmi pare pusă mai mult de amorul artei, decât pentru a transmite ceva anume. Pe parcurs, sunt alăturate expresii complet neinspirate ( exemplific prin asocierea nefericită între lexicul de curtea şcolii şi poezia ieftină – ‘faza de neuitat’ ,respectiv , ‘ancoră pentru visele mele’ )
Îmi place oarecum finalul, spontaneitatea şi o oarece naturaleţe a lui (deşi s-au strecurat şi pe aici clişee – ‘Dar cât durează o clipă?’)
Totuşi, felicitări autoarei că a avut curajul să-l posteze. Felicitări şi pentru că l-a scris şi ştiu că are texte mai bune; pe acesta l-as privi doar ca pe o pagina de jurnal, fara pretentii literare.
poetu’
p.s.: cum se pot aranja conturile de autor, în cazul în care am dori şi noi să postăm ceva?
Revenind la ce-am spus si pe la cenaclu, stilul tau este unul destul de incarcat si dificil de urmarit.
Cu toate acestea, nu pot sa nu remarc autenticitatea unora dintre afirmatiile/imaginile din text. Se simte incarcatura emotionala si subiectivitatea apartinand naratorului care, in anumite puncte, se identifica cu naratoarea.
eu am avut prilejul sa vad asta inainte de a fi publicata aici. n-a zis nimeni ca ar fi vreo capodopera si cred ca nici alexandra nu pretinde asta. e pur si simplu ceva scris intr-un mod foarte fluent si sincer. cred ca in ziua de azi lipseste foarte des sinceritatea din scrieriile tuturor. multi se pierd in cuvinte si cauta expresii peste expresii cand propriu-i har poate avea mai multe raspunsuri decat orice altceva.
Andrei.
Trimiteți un comentariu