Cristina - Proza

Vis 10 sau Muzica contemporana

Era o camera alba, complet goala cu exceptia a doua scaune. Eu si tu, alter ego-ul meu. In spatele nostru o singura fereastra incadrand un anotimp imprecizabil. Imprecizabila clipa, imi aruncasem toate ceasurile. Pe fundal Chopin, "Poloneza in B minor, nr 5".
- "Dupa ce cant Chopin, ma simt ca si cand as fi plans pentru pacate nicicand savarsite si as fi jelit tragedii pe care nu le-am trait niciodata", spune Oscar Wilde. Ei bine, ce zici?
Stateai de ceva timp tacut, examanind preocupat bucata de Timp pe care am eliminat-o intr-un acces de tuse. Fara sa iti dezlipesti ochii de la ea, ma intrebi:
-Despre Chopin?
-Despre Chopin, despre Timp.
-Da, el este cu adevarat tragic.
-Chopin sau Timpul?
-Chopin, Timpul. Si ai fost la doctor spui?
-Da, am fost. Doctorul nu a parut impresionat, mi-a spus ca nu e specializarea lui, el se ocupa cu alte boli; ca as putea sa ma adresez si altui medic, dar el crede ca sufar din prea mult Timp. In acelasi timp, poate fi vorba de o simpla raceala.
-Ce ti-a recomandat?
-Aspirina, desigur. Si poate odihna.
-Atat?
-Atat.
-Poate ca intr-adevar suferi din prea mult Timp.
-M-am gandit si eu. Dar este un gand ce ma infioara: Timpul sau un germene al lui si-a gasit salas in mine, crescand lent, ramificandu-se, raspandindu-se asemenea unei otravi, inmultindu-se asemenea unei bacterii. Pana cand? A gasit cineva leacul impotriva Timpului?
-Sa lupti impotriva a ceva ce nu exista, si totusi tin palpabilitatea, concretul intre degete.
-Asta face Timpul concret?
-Poate tu faci Timpul concret.
-Ma tem, uneori, cred ca in loc de inima am un ceas: este un tic-tac continuu in pieptul meu.
-"Sunt nebun dupa ceasuri, caci ele sunt nebune."
-Si poate ca in loc de oase am limbi de ceas si poate ca in loc de sange, am secunde. Secundele fluide. Ochii mei-cadrane de ceasuri. A fi sau a trece?
Mor atat de des, cu fiecare fericire, tristete, cu fiecare om pe care nu il voi mai intalni vreodata, cu fiecare iubire, ura, singuratate. Si mi-e atat de teama de Moarte (ai vazut, totusi, cat de singur este pianul lui Chopin?).
-Desigur, trecem zi de zi. Tragedia si miracolul nostru in acelasi timp este capacitatea noastra de a suferi morti succesive. Fericirile noastre, Viata, toate experientele noastre sunt brutale, sacadate...ca un ticait de ceas.
In aer pluteste ticaitul ceasurilor ce nu au existat vreodata, ceasurile din mine.
-Timp in mine. Crezi ca am fost vreodata si altfel? Acum vocea-mi pare chiar mai falsa, sufletu-mi pare chiar mai dezacordat.
-Poate, daca te-ai fi nascut altcandva, ai fi fost altfel. Acum e prea tarziu, sau prea devreme inca.
-Nu-i asa ca nu putem sa infruntam Timpul? Suntem prea afundati in el.
-Chopin a putut...inca mai plangi din cauza pacatelor nesavarsite, inca mai tremuri in fata tragediilor netraite.
-Plang inca, tremur inca. Ah,da-mi pianul sau si ajuta-ma sa scot timpul din mine. El nu e doar in mintea mea, el e in sufletul meu. Sufletele nu pot, nu trebuie sa moara.
-Nu-ti pot da pianul, nu imi apartine. Dar tu poti sa canti fals iar eu voi lovi corzile sufletului tau dezacordat.
-Si atunci?
-Atunci, va fi muzica contemporana, vom fi muzica contemporana. Nu stiu despre suflete, dar muzica, ea nu moare.
-Sa cantam deci pana cand bucata de Timp va disparea, pana ce noi vom disparea, pana ce vom ramane corzi si note haotice. Doar asa mai putem fi.
Chopin tace. El traieste. El e tragic.
Mai stii "Bucata din Timp"? Noi am scris-o. Crezi ca vom trai si noi?